Ati auzit de Wabi
Sabi? Este arta japoneza de a aprecia imperfectiunea, de a iubi un ambalaj care
nu se incadreaza in sabloanele clasice impuse de acea parte superficiala a
societatii, de a vedea frumosul acolo unde nu pare ca exista, de a-ti deschide
sufletul, mintea si ochii pentru esenta chiar si atunci cand aparenta
dezamageste. Cumva, Wabi Sabi se aplica lucrurilor, insa cred ca daca am
extrapola acest concept si in privinta oamenilor, am fi un picut mai fericiti.
Si ar trebui sa incepem cu noi insine!
De multe ori, defectele constitutie fix acel "je ne sait quoi" care ne scoate din anonimat si aici cred ca suntem cu totii de acord ca Barbara Streisand are un farmec special tocmai datorita umorului si mandriei cu care isi "poarta" nasul care nu se incadreaza in tiparele impuse de sculptorii cu bisturiu. A trecut prin momente in care s-a simtit complexata, insa imediat ce a realizat ca atuurile pe care trebuie sa bata moneda sunt altele decat cele fizice, a capatat incredere si s-a simtit frumoasa asa imperfecta cum o considera gura lumii. Si noi, toti ceilalti, am vazut-o, apoi, frumoasa. Iar staruri perfect de imperfecte sunt suficiente in lumea filmului, a muzicii, a artelor de orice fel pentru a intelege ca frumusetea unui om, dreptul de a fi celebru, cunoscut, iubit, apreciat nu depind de centimetri, kilograme, lungimea picioarelor sau dimensiunea bustului.
Eu cred ca frumusetea unui om trebuie sa fie masurata in vibratia pozitiva pe care o provoaca aproapelui, in numarul de batai pe minut din inima partenerului, in candoarea din privirea batranului caruia i-ai intins o paine atunci cand ti-a cerut ajutorul, in imbratisarea sincera a unui copil, in mangaierea aspra a palmelor unui bunic, in zambetul de multumire al prietenului pe care nu l-ai dezamagit cand a avut nevoie de tine...
Eu mi-am incheiat perioada complexelor. Poate pentru ca am avut 34 de ani la
dispozitie sa ma conving de faptul ca am dreptul sa ma simt frumoasa chiar daca
am 1.60 m inaltime - 1.58 m de fapt, daca tot suntem la momentul sinceritatii
:); un bust nu foarte spre deloc generos; piele nu de bebelus sau poate doar
atunci cand este iritata de scutec; un par nu care curge in rauri de bucle
aurii pana la mijloc, ci rasfirat in doua fire, doua paie; talie nu de viespe,
ci de albina; picioare nici zvelte, nici pana la gat, nici drepte ca doua paie,
ci mai zdravene, asa ca de Taur ce mi's... So what? Crezi ca-mi
pasa ca tu nu ma consideri frumoasa? No way, baby!
Stii ce voi crede daca vei indrazni sa-mi clatini increderea in mine prin aluzii legate de aspectul meu fizic? Ca esti un om frustrat, mic, ticalos si ca tu, la randul tau, esti extrem de nemultumit de ceea ce reprezinti!
Am traversat perioade in care nu eram fericita cu mine, ma simteam urata, si de nimic, si altfel decat altii despre care eu credeam ca reprezinta un ideal de frumusete. Si o vreme am mers cu privirea in pamant si ma imbracam in culori cat mai inchise si neutre ca sa nu ies in evidenta si nu purtam niciodata fusta si nici haine mulate. Unghii rosii? Eu? Nici nu concepeam asa ceva! Despre rujul rosu stiam ca exista doar pentru ca il vazusem prin revistele glossy care, la fiecare rasfoire, imi adanceau frustrarile. Si am inceput sa tin diete. Si faceam sport de parca aveam de gand sa prind urmatoarea Olimpiada.
Si nu credeam ca voi putea cuceri vreun print in aceasta viata sau in cealalta. Pana cand s-a intamplat! De ce m-a placut aveam sa inteleg mai tarziu.
De sub carapacea mea de piticoata cu privirea in pamant razbatea o atitudine de razboinica oricand pregatita sa-si dea arama pe fata la prima nedreptate adulmecata. Incet, incet, am capatat incredere in mine, in ceea ce stiu si ce pot face pentru cei din jurul meu, am realizat ca ma simt bine in pielea mea si ca nu am nevoie de buclele blonde ale celei mai bune prietene sau de picioarele ei lungi si subtiri pentru a avea dreptul de a ma simti frumoasa.
Am ridicat privirea din pamant, mi-am indreptat spatele, am pasit hotarata, am invatat sa privesc lumea in ochi, iar atitudinea cea noua a fost rapid observata si mi-a schimbat viata.
Ai impresia ca numai topmodelele au dreptul sa-si unduiasca soldurile pe podium? Gresit, draga mea! Nu-ti interzice nimeni sa te plimbi prin piata, printre tarabele cu legume, ca o madame pe Champs Elysee, cu un Chanel pe antebrat si manusi Audrey Hepburn like.
Poarta-te cu tine delicat, cu blandete, cu dragoste, nu te mai razvrati impotriva ta, nu-ti mai otravi sufletul si mintea cu ganduri nepotrivite si complexe superficiale. Nu-ti mai privi reflexia din oglinda ca si cand ai avea dinaintea ochilor cel mai urat dusman din cati pot exista (din pacate, am o astfel de prietena care se uraste din suflet, ea pe ea insasi, iar momentele in care cade in depresii adanci pe motiv ca este cel mai urat om din lume nu sunt putine)!
Pentru ai tai care te iubesc, asa cum esti tu, esti diva! Nu Marilyn Monroe, nici Beyonce, nici Kim Kardashian, nici macar proaspat incoronata Miss World. Crezi ca te-ar schimba cu vreuna dintre aceste etaloane de frumusete care populeaza topurile de gen? Fii sigura ca nu!
Pentru mine, cea mai frumoasa fiinta plamadita vreodata, omul pe care chiar il alint "Frumusetea mea", serafimul meu pamantean care imi umezeste ochii numai cand ii aud vocea este bunica mea, un ghemotoc de om, o piticuta de 78 de ani, cu o privire calda ce razbate din ochi verzi, usor tulburi de un inceput de cataracta, si incadrati de riduri adanci...
Acestea de mai sus sunt mainile ei, cele mai frumoase din lume!
(M-am oprit putin pentru
ca ma emotioneaza gandurile ce i le trimit)... cu o voce calda si o vorba buna.
Este omul pentru care mi-as da un brat acum ... cinci minute, fara sa regret
nici macar o fractiune de secunda. Ilustreaza, in viziunea mea, esenta,
idealul, modelul suprem de frumusete.
Ea este omul care m-a ajutat sa capat incredere in mine, sa nu-mi fie teama, rusine de nimeni si nimic (nu vorbesc despre tupeul nesimtit, ci de incredere in fortele proprii, de ilustrarea acelui "poti muta muntii din loc daca iti doresti asta"). Mi-a fost atat de rusine cand ea, micuta mea mogaldeata cu ochii verzi, mi-a vorbit atat de frumos despre frumusetea sentimentelor si a sufletului, de nobletea faptelor bune, de binecuvantarea gesturilor omenesti si a vorbelor care alina suflete...
Am ascultat-o cu lacrimi in ochi cand mi-a povestit cu
cata ardoare mi-a asteptat venirea pe lume, cum imi mangaia fiecare milimetru
de piele cu mainile ei aspre de babuta de la tara si cum a jurat in fata Lui ca
nu va lasa pe nimeni sa-mi faca rau vreodata. Iar eu am fost la un pas sa fiu
acel cineva de care ea jurase ca ma va apara... Si mi-a fost rusine. Si m-am
simtit mica, dar binecuvantata sa am langa mine un astfel de suflet pur si bun,
o fiinta de-o inteligenta sclipitoare chiar daca a urmat doar scoala vietii, o
femeie de o decenta ireprosabila, o mama de-o conduita impecabila, o mamaita ca
o icoana pentru nepotii ei!
Si cum as putea eu sa dezamagesc un astfel de om? Cum as putea sa-i strecor o farama de suparare in suflet prin complexele mele copilaresti cand pentru ea sunt o icoana precum este si ea pentru mine? Si mi-a fost rusine de nemultumirile mele, de problemele mele de-o importanta insignifianta pe care eu le consideram colosale.
Pentru oamenii care ma iubesc am incercat sa ma privesc prin ochii lor si astfel am inceput sa ma iubesc si eu! Si din momentul in care am aruncat la gunoi toate complexele care ma obligau sa merg cu privirea in pamant, am inceput sa fiu fericita. Si frumoasa. Si da, SUNT FRUMOASA! Inaltimea de piticoata, bustul care are nevoie de accesorii push-up, tenul care se arata in lume doar sub un strat generos de fond de ten si parul care-si cere portia lui de spuma pentru volum n-au mai fost probleme care sa-mi distruga nervii si sa-mi consume energia.
Cine stabileste ce este, cu adevarat, frumos? Cine are dreptul sa imparta oamenii in frumosi si urati? Cine isi asuma responsabilitatea pentru sabloanele in care trebuie, chipurile, sa ne incadram cu totii? Suntem oameni diferiti, constructii unice, cu gandire proprie, cu personalitate si inteligenta diferite, nu o turma de oi manata intr-un staul al superficialitatii si lipsei respectului de sine de stapani care manuiesc biciul taios al urii de sine!
Ma gandeam...
Oare n-am fi un pic mai fericiti daca, atunci cand nu ne place ceea ce vedem in oglinda, am inchide, pur si simplu, ochii si am incerca sa ne vedem doar cu sufletul? Sa restabilim conexiunea cu interiorul nostru si sa scoatem la lumina acele parti de care suntem mandri, pe care am vrea sa le cunoasca si oamenii din jur, mutandu-le punctul de concentrare din exterior spre interior? Sta in puterea noastra sa construim un mediu confortabil intre trup si suflet, sa stabilim un echilibru intre imperfectiunea fizica si perfectiunea interioara, sa incercam sa ne vedem cu ochii sufletului si sa ne iubim mai mult!
Credeti-ma - iar daca nu ma credeti pe cuvantul meu de diva, atunci experimentati pe propria voastra piele!-, increderea in fortele proprii, atitudinea de invingator si dragostea de sine valoreaza mai mult decat geanta de designer pe care o fluturati in ochii celor din jur, asortata cu pantofii rosii pe talpa si dara de parfum pe care o lasati in urma!
Lasati oamenii sa se indragosteasca de sufletul vostru, dar pentru asta va trebui sa lucrati intens la perfectionarea lui pentru ca nu-i foarte usor sa ai un interior cu un machiaj perfect!
Si cum as putea eu sa dezamagesc un astfel de om? Cum as putea sa-i strecor o farama de suparare in suflet prin complexele mele copilaresti cand pentru ea sunt o icoana precum este si ea pentru mine? Si mi-a fost rusine de nemultumirile mele, de problemele mele de-o importanta insignifianta pe care eu le consideram colosale.
Pentru oamenii care ma iubesc am incercat sa ma privesc prin ochii lor si astfel am inceput sa ma iubesc si eu! Si din momentul in care am aruncat la gunoi toate complexele care ma obligau sa merg cu privirea in pamant, am inceput sa fiu fericita. Si frumoasa. Si da, SUNT FRUMOASA! Inaltimea de piticoata, bustul care are nevoie de accesorii push-up, tenul care se arata in lume doar sub un strat generos de fond de ten si parul care-si cere portia lui de spuma pentru volum n-au mai fost probleme care sa-mi distruga nervii si sa-mi consume energia.
Cine stabileste ce este, cu adevarat, frumos? Cine are dreptul sa imparta oamenii in frumosi si urati? Cine isi asuma responsabilitatea pentru sabloanele in care trebuie, chipurile, sa ne incadram cu totii? Suntem oameni diferiti, constructii unice, cu gandire proprie, cu personalitate si inteligenta diferite, nu o turma de oi manata intr-un staul al superficialitatii si lipsei respectului de sine de stapani care manuiesc biciul taios al urii de sine!
Ma gandeam...
Oare n-am fi un pic mai fericiti daca, atunci cand nu ne place ceea ce vedem in oglinda, am inchide, pur si simplu, ochii si am incerca sa ne vedem doar cu sufletul? Sa restabilim conexiunea cu interiorul nostru si sa scoatem la lumina acele parti de care suntem mandri, pe care am vrea sa le cunoasca si oamenii din jur, mutandu-le punctul de concentrare din exterior spre interior? Sta in puterea noastra sa construim un mediu confortabil intre trup si suflet, sa stabilim un echilibru intre imperfectiunea fizica si perfectiunea interioara, sa incercam sa ne vedem cu ochii sufletului si sa ne iubim mai mult!
Credeti-ma - iar daca nu ma credeti pe cuvantul meu de diva, atunci experimentati pe propria voastra piele!-, increderea in fortele proprii, atitudinea de invingator si dragostea de sine valoreaza mai mult decat geanta de designer pe care o fluturati in ochii celor din jur, asortata cu pantofii rosii pe talpa si dara de parfum pe care o lasati in urma!
Lasati oamenii sa se indragosteasca de sufletul vostru, dar pentru asta va trebui sa lucrati intens la perfectionarea lui pentru ca nu-i foarte usor sa ai un interior cu un machiaj perfect!
Dar dincolo de a fi un dat nativ, frumusețea este încredere și curajul de a învăța ceva nou. Despre toate acestea vorbește și filmulețul de mai jos din Tabăra de Frumusețe, realizat de revista Femeia împreună cu Avon.
Trimiteți un comentariu